Vine-ți a crede

Cad fulgii ca-ntr-un basm cu Moș Crăciun

și seara miroase parc-a prăjitură.

Crengile voastre-s ca plete de bătrîni

și porumbeii mi-au plecat în vilegiatură.

 

E totul nins și coarnele lui Pan

împung sub tălpi zăpada:

cornițe noi sau vechi de-un an

se-ntind să înverzească strada.

 

O lene grea apasă, încît

nici cîinii nu-mi mai urlă geamul

ci tac ascunși și strîng din gît

și-și cer din ochi maidanul.

 

Nici mugurii nu vor să mai danseze

și stau în șir ca fete la balet

și-au închețat în valsuri vieneze

de parc-un preot le-a surprins la cabaret.

E Martie. Vine-ți a crede?

Plămădeala

Cine ești tu?

Minune din bob de rouă

sau o picătură de soare?

Ori poate un strop de suflet

țesut din două mosoare?

 

De unde vii tu?

Din capătul de curcubeu

sau din raza unei stele?

Ori poate din două scîntei

scăpate dintre surcele?

 

Te-ai plămădit pe-ascuns,

în dosul lunii,

cu gînd să răsari aici,

în fața lumii.

Te știu fără să te cunosc,

și mă cunoști fără să mă știi.

Și pentru că ne leagă aste mărturii,

cînd vei veni,

adu-ți aminte să-mi aduci în dar

un pic de har.

Un pic de necuvînt

și-un pic de apă vie,

un pic de ne-nțeles

și-un pic de reverie.

Zvîrr, zvîrr!

Umbrelele fac can-can

astăzi, ca-n fiece an.

E ca o șezătoare

de fete robotitoare.

Se răsucesc pe îndelete,

de parc-ar fi și ele turnichete.

Printre ele,

turturele,

vrăbii ude,

palme nude.

Zvîrr, zvîrr!

Nu se

-nțeapă,

dar se dau drept fuse:

ascuțite înspre caierul de nori

încîlciți, monocolori.

Fiecare-și trage norul

de picior,

ca labradorul.

Se-nfășoară fir din nor

pe umbrelă-ncet, ușor

și cînd duci umbrela-n casă

se scurge ca o melasă.

Tors din cer pe-a ta umbrelă,

norul,

ți-a udat covorul.